” Actor este, deci,
cel care ACTUALIZEAZĂ potențialități
virtuale latente,
din
sfera posibilului ” *
Deși nu pornesc la lucru cu copiii
având ca obiectiv performanța teatrală (ci mai degrabă dezvoltarea lor
armonioasă, valorificarea potențialului lor), ca urmare a tehnicilor folosite,
aceasta apare. Finalitatea demersului nostru comun este, totuși, spectacolul,
iar spectacolele mele nu sunt așa-numitele spectacole de regie, pentru că nici
nu mă pricep și nici nu sunt interesată de așa ceva. Mai mult decât atât:
folosesc textele, piesele de teatru, exclusiv în interesul copiilor,
adaptându-le (uneori riscant de mult), pentru a le oferi copiilor situații ușor
recognoscibile, pe care ei să le înțeleagă și să le poată asuma. Din punctul
meu de vedere e mai puțin important cât de conformă este ideea spectacolului
sau textul adaptat cu limbajul autorului, important este ce i se întâmplă
copilului/actor în cadrul acestei scheme, importante sunt situațiile care se
nasc, important este ca textul, piesa, să servească actorul/copil, chiar dacă
acest lucru este deseori condamnat de către iubitorii de teatru. Da, poate
uneori am forțat sintagma domnului Cojar – ”Textul e doar pretext.”, dar dacă
acest lucru servește copilul, mi-l asum.
Spectacolele mele se sprijină
pe copiii/actori, pe prospețimea, adevărul, credința, știința, muzicalitatea
lor, pe frumusețea lor interioară și exterioară, pe tot ce înseamnă Totalitatea
lor. Probabil că tocmai pentru asta sunt atât de plăcute, apreciate și
premiate. Nu e meritul meu, contribuția mea e minimă, pentru că ele se
datorează metodei Cojar, pe care eu însămi am practicat-o, și
copiilor/interpreți care au înțeles-o, au asimilat-o și au îndrăgit-o. Am
apucat să-i spun domnului Profesor că metoda domniei sale e valabilă și în
cazul copiilor și a râs. N-am mai apucat să-i arăt și rezultatul, dar de câte
ori se întâmplă ”minunea” mă gândesc la dumnealui și știu că vede și zâmbește
fericit.
Am văzut în cadrul jocurilor
că potențialul copiilor este imens și am îndrăznit să merg mai departe, amintindu-mi
ce ne spunea la clasă :”Avem în noi toate alteritățile posibile, suntem în
toate felurile, trebuie doar să scormonim și să eliberăm daimonul din noi”. ”Toate personajele sunt în noi”**(p79)
Nu ne-a spus niciodată că ar
fi valabil doar pentru adulți, așa că am îndrăznit.
Am îndrăznit să cred că și
copilul e OM, iar Actorul este Omul în Toalitatea sa, deci și Copilul în
Totalitatea sa. Am îndrăznit să cred că Totalitatea copilului/actor nu e cu
nimic mai prejos decât Totalitatea adultului/actor.
Am îndrăznit și au reușit!
Am îndrăznit să-i cer
copilului să fie el în situația dată - el
cu datele lui fizice, cu felul lui de-a fi, cu felul lui de a gândi, cu felul
lui de a reacționa, fie că situația era un joc de încălzire, un joc de
localizare, sau un joc de relație.
Am îndrăznit să-i cer
copilului să descifrăm împreună situația scenică și ce rost/rol are el acolo – de la jocuri de improvizație,
la poezii, fabule, spectacole de clovnerie.
Am îndrăznit să-i cer
copilului să-și asume un alt concept de gândire, o altă grilă mentală conform
căreia să acționeze și să reacționeze.
Am îndrăznit să-i cer copilului
să ”scormonească daimonul” din el și să se
re-creeze. ”EU – ROLUL – PERSONAJUL ”***(p.79)
Si au reușit !!!
Mirela Dragu.
* Cojar, Ion, O poetică a artei
actorului, editura Paideia în colaborare cu Unitext, ediţia a III-a, 1998, p.41
** Idem
***Ibidem
