În
clasa I merge pentru că noi, adulții, îi explicăm că școala este
un loc plăcut, interesant și amuzant, că va învăța să scrie și să citească (asta dacă nu știe deja!), că va avea o doamnă învățătoare la fel de drăguță ca doamna educatoare, de la care va afla tot felul
de lucruri interesante, că-și va face
mulți
prieteni. Încercăm, așadar, să facem tranziția spre etapa școlară cât mai ușoară, astfel încât așteptările copilului
să fie unele pozitive, iar temerile,
dacă se poate, să nu existe deloc. Copilul ne acordă încredere și începe școala cu entuziasm,
curiozitate, dorință de cunoaștere.
Câte din argumentele noastre și din așteptările copilului sunt validate de sistemul în care intră?
Până la această etapă copilul și-a format
deprinderi și a dobândit cunoștințe prin
intermediul preponderent al jocurilor – i-am stimulat simțurile și atenția încă din
primele luni de viață prin
intermediul jocurilor, l-am ajutat să învețe să relaționeze
conform unor reguli la locul de joacă, a
descoperit mersul și vorbirea prin joc, la grădiniță a învățat să
comunice verbal și non-verbal tot prin intermediul
jocurilor, astfel încât, dacă îi vom descrie școala ca pe o continuare a
grădiniței, ca pe
un alt nivel al jocurilor, el o va accepta și va fi deschis spre această nouă aventură. „Învățăm
din experiență și prin experimentare și
nimeni nu învață
pe nimeni nimic. Acest lucru este adevărat
atât pentru copilul care trece de la mișcări dezordonate la mersul în patru labe și
apoi la primii pași, cât
și pentru omul de știință
cu ecuațiile sale.” (Viola Spolin, ”Improvizație pentru teatru”)
Copilul vine la școală ca să învețe, are această disponibilitate, este deschis spre cunoaștere, așteaptă de la profesor să-l conducă și să-l
orienteze prin această ,,aventură a cunoașterii”.
La rândul său, profesorul
pornește în această experiență cu entuziasm, interes și
responsabilitate, urmărind să modeleze armonios elevul și să-i dezvolte competențele
necesare integrării
ulterioare în
societate ca adult. Profesorul vrea,
așadar, să
fie un bun pedagog.
Acesta este cadrul teoretic (!) recomandat în care ar trebui să se desfășoare
procesul didactic.
În realitate, copilul are de trecut un prag foarte
mare – de la un program relaxat și amuzant, el va trece la
unul mult mai rigid și mai încărcat,
regulile devin din ce în ce mai
stricte, responsabilizarea socială tot mai mare, doamna învățătoare nu e la fel de tolerantă ca doamna
educatoare, pentru că aici nu mai este timp de joacă și povești, aici
trebuie să învețe, iar dacă nu ia „f.b.”, e rău! În consecință, elevul va fi din ce în ce mai bombardat cu informații, va fi
aglomerat cu teme suplimentare (spre a ajunge la „performanță”), va fi centrat pe competiție, pe obținerea
notelor mari, va fi etichetat și va învăța să eticheteze, încep să se instaleze rutina, oboseala, stresul, astfel încât, în scurt timp, școala va deveni pentru
copil doar o datorie pe care o are de îndeplinit,
pentru că așa îi cerem noi, adulții,
„pentru că așa trebuie !”, iar singurul scop pe care-l va avea
va fi goana după note. Nu contează dacă nota relevă cu adevărat nivelul cunoștințelor dobândite, dacă și-a format
cu adevărat competențele
necesare nivelului următor, nu
contează dacă măcar una din materiile studiate i-au stârnit cu adevărat atenția și
interesul, contează doar nota
care îl ajută să primească aprobarea părinților și a
profesorilor, care îi poate
oferi un ascendent în
colectivitate.
Pe de altă parte, profesorul este
sufocat de o programă aglomerată, poziția sa nu mai este validată social, este demotivat financiar, iar datorită acestui
inconvenient îi este
limitat și accesul
la informații, la perfecționare, la refacere
psiho-fizică. Ca și în celelalte domenii de activitate, dacă lipsește timpul pentru lectură și pentru
experimentare directă, personală, omul nu mai progresează. Chiar și un foarte bun
profesionist, dacă este
exploatat la maximum, fără a i se oferi timp și condiții de
recuperare și dezvoltare, în câțiva ani se va epuiza. Intervin
oboseala, rutina și se instalează mecanismele comportamentale, atât în procesul de
predare, cât și în cel de
relaționare,
apare dezinteresul interior față de
formarea competențelor reale și primează rezultatele imediate, cuantificate în premii, diplome, recunoaștere
publică și uneori
concretizate în
suplimente financiare.
Cea de-a treia componentă a trio-ului educațional - școala
-
este un sistem închis ce impune cu autoritate o
învățare mecanică, teoretică, lipsită de coerență și ineficient structuralizată, ne-adaptată necesităților de relaționare corectă și eficientă între
indivizii implicați în proces (profesori-copii) și între aceștia și societatea în care unii sunt, iar ceilalți trebuie integrați.
Dar, în afară de deficiențele sistemului școlar, o altă variabilă care influențează procesul
educaţional, determinând succesul sau insuccesul şcolar al
elevilor o reprezintă metodele de predare-învăţare.
Să ne gândim, de pildă, cum rezistă
aceste metode comparației cu enciclopediile și filmele de desene animate produse de Disney. Urmărind „Clubul lui
Mickey Mouse” copiii învață să numere, să facă operații matematice (numărătoare, scădere),
comparare de forme geometrice, culori, probleme de logică; „Micile genii” îi angrenează în rezolvarea
unor probleme folosind muzica clasică (audiție și teorie), ritmuri, arta plastică (vizualizare și teorie) și balet (practic și descriere teoretică),
„Aventurile lui Mouk și Chavapa” îi poartă pe copii
prin diverse țări și continente, „învățându-i” geografie și descriindu-le specificul fiecărei țări... și totul se întâmplă prin joc,
animație, interactivitate. Vom fi uimiți să constatăm ce volum
de informații asimilează și procesează copiii într-un
interval de 15-20 minute! Secretul constă în poveste (captarea atenției), interactivitate (copilul
este invitat să se alăture „prietenilor”
animați și să ofere soluții la probleme), în crearea
unor conexiuni
logice prin care copilul să înțeleagă și să rezolve problema și în apelarea emoţiilor (întotdeauna
există un personaj negativ care pune în pericol
distracția și care naște, la rândul lui, probleme ce trebuie
rezolvate). În paralel, copilul merge la școală unde ”doamna” predă teoretic,
de la catedră sau, și mai rău, desenând (scriind)
pe tablă, cu spatele spre clasă, noțiuni teoretice pe care copilul nu
poate să le asimileze decât într-un mod
mecanic, forțat. Prin
comparație, Școala riscă să devină „personajul negativ care ia din timpul
desenelor animate”. De ce ? Pentru că încă ne confruntăm cu o lipsă de
flexibilizare a mentalității, cu o rezistență la schimbare interioară, cu o inacceptare interioară a dinamicii actuale, cu o imposibilitate de
adaptare la noua generație și la noul
ritm de dezvoltare, cu un acut atașament de preconcepții. Preferăm să „ne ducem crucea” de „profesori” în luptă cu elevii
care „nu mai sunt cum eram noi” și, „oricât ne vom strădui, tot
niște ratați vor
ajunge”.
În condițiile în care numărul
elevilor care ratează examenele
naționale sau
numărul celor care abandonează școala este atât de mare, cred că vina nu
este doar a lor, ci mai ales a noastră, a
profesorilor, a școlii, a sistemului. Să nu uităm că cifrele
din statistici înseamnă oameni la care nu am reușit să ajungem, cu care nu am reușit să comunicăm, spre
care nu am găsit calea de a le transmite informații,
experiențe,
cultură. La ce le-a folosit Școala dacă, într-un număr atât de mare,
intră în viața de adult cu sentimentul ratării și sunt etichetați de către societate drept „ratați”?!
Iar dacă, pentru a ne salva copiii, e nevoie să-l chemăm pe Mickey Mouse, eu zic
s-o facem !
„Pe
cercetători, întocmai ca pe artiști sau ca pe omul de stat, pe întreprinzător, pe
apostol sau pe gânditor, îl legitimează REZULTATUL, nu procedeul.”
(Ion Cojar,”O poetică a
artei actorului”)
